Editura Global Info / Literatură

Vasile Alecsandri

Un episod din anul 1848

Încercarea de răscoală din ziua de 28 martie 1848, care avu în Iaşi o nereuşire atât de tristă, graţie unor şefi buni de gură şi mai buni încă de fugă, a obligat pe mulţi tineri din Moldova, victime entuziasmului patriotic, a se desţăra, pentru ca să scape de persecutările unui guvern cuprins de spaimă.

Unul din ei, pe care-l vom numi Vali, era mai cu deosebire ameninţat de a resimţi efectul acelei spaime domneşti, ce se traducea în acte de cruzime, însă el parveni a se refugia în munţii Hangului. Visul s[...]n urma evenimentelor din capitală, nu ţintea la mai puţin decât la deşteptarea poporimii muntene, pe care el voia să o reverse ca un torent asupra tronului. Vis naiv al unei închipuiri de poet!

Acel tron devenise în adevăr un simplu scaun rusesc, după zisul mulţimii; dar prestigiul său nu se stinsese încă de tot în ochii ţării; căci ţara zăcea în amorţire şi întuneric.

Vali, sosind la Hang, după multe greutăţi, g[...]n curtea casei boiereşti o adunătură de vro două sute de români înarmaţi cu topoare, cu lănci, cu coase şi cu puşti; inima lui sălta de bucurie la acel spectacol neaşteptat: „Iată, zise el în sine, începutul realizării visului meu!"

Prinţul C., proprietarul Hangului, întâmpină pe Vali cu îmbrăţişări şi-l rugă să facă un cuvânt elocvent ţăranilor, pentru ca să-i înflacăre şi să-i pregătească de luptă; tânărul refugiat primi cu mulţumire sacra misie de orator revoluţionar şi, după obiceiul oratorilor, îşi drese glasul mai întâi, căutând a produce note vibrante care să pătrundă adânc în sufletele ascultătorilor.

Era înspre seară, pe când natura pare c[...]n aşteptare de un eveniment misterios; soarele, coborându-se după creştetul munţilor, părea că regretează de a nu putea asista la o scenă atât de nouă în plaiurile Carpaţilor; iar câteva raze răzleţite printre brazi se încolăceau pe crengi ca nişte şerpi de aur. În vale vuia Bistriţa pe patul de bolovani, şi pe cărările de pe coastele dealurilor se zăreau şiruri de plăieşi urcându-se spre curte la chemarea unui bucium.

Ţăranii formaseră un rond mare, în mijlocul căruia intrase Vali. Exaltat şi uimit, junele nostru erou admira tipurile frumoase şi caracteristice de care se vedea înconjurat; în fiecare plăieş el privea pe un demn pogorâtor din vitezele legioane ale lui Traian, pe un adevărat strănepot de-al vitejilor lui Ştefan-vodă! El improviză dar un discurs colorat de poezia iluziilor sale, grăind de Patrie, de glorie, de libertate, de egalitate, de fraternitate, de virtuţile strămoşilor, de viitorul măreţ al României etc.; apoi, vroind să încheie prin o peroraţie aprinzătoare, el se adresă de-a dreptul la ţărani, zicându-le:

— Aţi aflat ce s-a întâmplat la Iaşi?

— Am aflat, răspunse un vânător nalt şi spătos, anume Creţu; cică vodă a prins pe ciocoi şi le-ar fi tras o sfântă bătaie... cum s-ar zice, bătaia păpuşoiului. Bieţii ciocoi!... nu le-a fi fost pe îndemână.

Un hohot răsunător se ridică şi făcu într-o clipă jurul rondului. Vali se mira mult de acest vis produs prin ideea suferinţelor boiereşti, însă judecând că vestea întâmplărilor din Iaşi ar fi ajuns desfigurată în sânul munţilor, el întreprinse a face istoricul zilei de 28 martie, sub culori vii şi înfiorătoare. El spuse în cuvinte bine alese cum feciorii de boieri, indignaţi de abuzurile guvernului, se întruniră cu gând de a cere de la domn vindecarea suferinţelor ţării, îmbunătăţirea stării claselor de jos; respectarea dreptăţii fiecărui om; egalitatea pentru toţi dinaintea legii, desfiinţarea privilegiilor; libertatea gândirii şi a presei etc.; cum guvernul trimise în contra lor mai multe sute de soldaţi ameţiţi de băuturi spirtoase şi o ceată de arnăuţi deghizaţi în haine militare; cum nenorociţii amici ai poporului fură înşelaţi cu promiteri false, prinşi, legaţi, zdrobiţi de straturile puştilor, târâţi de păr de-a lungul străzilor şi închişi în cazarmă ca nişte făcători de rele; cum bandele arnăuţilor luaseră cu pradă oraşul, năvălind noaptea prin casele oamenilor sub pretext de a căuta revoltanţi, şi furând arme, argintării, tot ce le cădea în mână; cum lumea se înspăimântase, crezându-se în timpul ienicerilor şi cum, în fine, adevăraţii patrioţi erau desemnaţi a fi victimele răzbunării domneşti. Vali se înălţase la culmea elocvenţei şi spera a produce o impresie... însă un om cărunt îl întrerupse, întrebându-l:

— Pentru ce s-au răsculat boierii?

— Pentru ca să scape ţara de o domnie tirană şi degradată...

— Hum! Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! replică bătrânul, clătinând din cap.

Oratorul rămase încremenit!

Necompătimirea ţăranilor pentru soarta boierilor îi smulse de pe ochi un văl ce-i ascunsese adevărul pân-atunci, tristul adevăr că distanţa socială dintre clasa privilegiată şi popor dezvoltase în inima poporului o indiferenţă absolută în privirea boierilor şi că abuzurile impiegaţilor făcuseră pe români a stigmatiza cu porecla insultătoare de ciocoi pe toţi acei care nu erau din rândul lor.

Vali începu a se cam îndoi de concursul gloatelor la realizarea dorinţelor sale şi, sub îndemnul amărârii ce-i inundase inima, el era acum să apostrofeze pe ţărani într-un mod violent: O! voi, nedemni urmaşi ai lui Traian, strănepoţi degeneraţi ai lui Ştefan cel Mare!... voi!... când deodată un străin apăru călare în curte, aducând o scrisoare de la Piatra.

Prinţul C. se retrase deoparte cu amicii lui şi le citi scrisoarea. Toţi se întristară şi căzură pe gânduri, căci, printre multe alte veşti rele, corespondentul mai adăuga: că poliţia din Iaşi ar fi arestat un mare număr de persoane pe care le supunea la torturi în întunericul închisorilor, că o seamă de tineri ar fi fost expeduiţi spre Dunăre în căruţe de poştă, iar că sosind în pădurea de la Poieni, nu departe de Iaşi, ar fi fost ucişi de arnăuţii care-i escortau; în fine, că unul din şefii miliţiei, prinţul G., plecase la munţi cu un regiment de soldaţi şi cu o ceată numeroasă de slujitori pentru ca să calce Hangul în ajunul Învierii etc.

Ştirile aceste provenite din izvor sigur, ca toate veştile ce se nasc şi se împrăştie în timpi de tulburări, erau de natură a inspira îngrijire. Prinţul C. formă îndată cu amicii săi un soi de consiliu de război pentru a chibzui mijloacele de împotrivire şi de apărare.

Unul dintre membrii acelui consiliu propuse a merge cu ţăranii devale, pe malul Bistriţei şi a se aţinea la capra podului de la Răpciune pentru a opri trecerea duşmanului; un al doilea, unindu-se cu acest plan, adăugă cu prudenţă că ar fi destul de nimerit să se dărâme chiar podul.

Un al treilea, mai fantezist, opină de a se înainta până pe culmea Dealului Doamnei şi acolo de a aşeza puşcaşi prin copacii de pe marginile drumului, pentru a ploua de sus cu gloanţe în capetele soldaţilor, însă un al patrulea pretinse că nu ar fi o mişcare strategică de a alerga înaintea pericolului cu o mână de oameni rău înarmaţi şi nedeprinşi cu războaiele, prin urmare, el găsi mult mai avantajos de a sta locului pe piscul unde era clădită casa boierească, fiind această poziţie foarte greu de luat cu asalt.

De faţă la acest consiliu războinic se afla şi un vechi ienicer, anume Mehmed-aga, care făcea de câţiva ani negoţ de cherestea; el asculta serios toate opiniile, cumpăni toate planurile, apoi, luând cuvântul, zise cu un accent turcesc destul de comic:

— Boieri, dumneavoastră! Să mergem la pod, la Răpciune, bun este; ama dacă duşmanul trece Bistriţa pe aiurea şi ne înconjură pe la spate, noi ne găsim deodată între foc şi apă, şi asta rău este!...
Să ne suim pe Dealul Doamnei şi acolo să ne agăţăm ca momiţele prin copaci, bun este, ama dacă duşmanul dă foc pădurii, noi suntem fripţi, şi asta rău este!... să stăm aici pe loc închişi în curte, pe vârful piscului, bun este, ama la război omul se-nfierbântă, are sete, trebuie apă la dânsul. Aici apă nu-i! cişmea nu-i! aici apă se aduce cu sacaua din vale!... Ce facem noi dacă duşmanii ne taie izvoarele? Când a începe focul, bumba, bumba, bumba, cum stingem setea la noi? Foc la puşcă, foc la piept, foc la gât, asta rău este!! Eu cred că am nimeri mai bine dacă ne-am retrage mai în fundul munţilor, în schitul Hangului, unde sunt ziduri, unde sunt patru turnuri şi unde apă este. Acolo stăm la meterez şi împuşcăm tot în plin, bumba, bumba, bumba, ha!

Planul lui Mehmed-aga, deşi expus astfel într-un mod original, păru cel mai cuminte şi fu adoptat în unanimitate. Deci se ordonă pregătirile necesare pentru retragerea pe a doua zi la schitul Hangului, iar spre paza nopţii se aşezară sentinele pe la diferite locuri învecinate cu casa, se trimiseră zece puşcaşi călări la capătul podului de la Răpciune şi se împărţi merinde la oamenii adunaţi în curte.

Acum noaptea se lăţise ca un văl negru cusut cu diamanturi; o lună plină poleia valurile Bistriţei şi îmbrăcase munţii cu o draperie fantastică de lumină. Românii aprinseseră mai multe focuri în curte şi se grupaseră cete, cete împrejur, grăind, povestind, glumind şi râzând de păcăliturile ce-şi adresau după obiceiul lor. Vali se primbla printre grupe, raportându-se cu gândul la timpurile acele de bărbăţie, unde poporul nostru era dedat cu viaţa războinică. Adeseori el cercase a-şi imagina o tabără de ostaşi români, pe timpul lui Ştefan, şi o convorbire dintre acei oameni tari care trăiau în frăţie cu moartea şi care îşi oţeliseră natura în focul luptelor necurmate. Îmbătat de poezia munţilor şi a nopţii, răpit de aripile nălucirii afară din domeniul realităţii, el crezu un moment că-şi vede visul cu ochii. I se păru că există cu patru secole în urmă, că se găsea în ajunul bătăliei de la Valea-Albă şi asculta, uimit, şoaptele de pe-mprejurul focurilor. Iată ce auzi:

— Măi flăcăi! înţeles-aţi voi ce ne-a spus boierul cel fugit de la Iaşi?

— Ba cât hâciu; el grăia păsăreşte.

— Cică să ne ducem ca să alungăm pe vodă pentru că vodă a prins pe boieri umblând cu mâţa-n sac şi i-a pus la pedeapsă.

— Ce-avem noi cu boierii? Ei ne ciomăgesc pe noi, vodă pe dânşii, parte dreaptă.

— Bătaia-i din rai!

— Dar dacă ar veni oamenii stăpânirii ca să ne calce în locurile noastre?

— Pentru ce să vie, fârtate?

— Pentru ca să ne ia seama de ce ne-am adunat cu arme la curte.

— Le-om spune că ne-a poruncit stăpânul.

— Dar dacă nu s-ar mulţumi cu atâta ş-ar căta să ne facă vreo daună?

— Atunci i-om ciomăgi şi noi pe dânşii!

La acest răspuns simplu, dar cuprinzător puse a cânta:

Mult mi-e drag, mult mi-e drag
Frăţiorul de ciomag,
În duşmani cu el mă bag
Şi le trag, şi le trag... etc., etc.

Vali se deşteptă din visu-i şi se apropie de grupele damelor C. ieşite în balcon. Aici se vorbea de o reprezentare ce se dase pe teatrul din Iaşi în folosul săracilor şi de talentul cu care persoanele din societatea aristocrată jucaseră rolurile lor. Frumoasa princesă Olga, sora prinţului C., rugată de toţi , cântă un cuplet vesel dintr-un vodevil francez, Le poste d'honneur, iar Vali, inspirat de armonia glasului, improviză un sonet, plin de poezia cea mai delicată. Din nenorocire, el nu de gândi a-l pune pe hârtie şi până a doua zi îl uită; însă junele improvizator se mângâia de pierderea acelui capd-operă, observând că mai bine e pentru un poet să-şi uite singur versurile, decât să le uite lumea.

A doua zi un lung şir de caleşti cu dame elegante, de brişte cu servitori, de care cu merinde, de ţărani pe jos şi de câţiva călăreţi care precedau cortegiul, se îndrumau pe valea ce duce la Ceahlău, trecând pe la schitul Hangului.

Acest schit, odinioară adăpost de călugăriţe, era acum părăsit şi începea a se degrada. Ca toate mănăstirile vechi, ascunse între munţi, era întărit cu ziduri nalte şi cu patru turnuri ridicate pe la unghiuri. Unul din aceste turnuri, sub care se deschidea poarta, servea de clopotniţă. Înlăuntrul zidurilor se găsea o biserică mică de piatră şi câteva chilii prin care şuiera vântul pustietăţii. Iarba crescuse mare în ogradă şi acoperise lespezile mormintelor de pemprejurul bisericii; câteva cruci de lemn zăceau răsturnate, prin buruieni, ca o tristă mărturie de părăsire.

Ajungând în acest loc singuratic, pe care moartea pusese acum stăpânire şi care inspira sufletului o adâncă tristeţe, damele se adăpostiră într-o chilie, iar bărbaţii se ocupară cu pregătirile de apărare. Mahmed-aga fu însărcinat să dezvolteze şi să puie în practică toate cunoştinţele sale de strategie, ca unul ce, în calitatea sa de ienicer, trebuia să fie deprins cu luarea şi cu apărarea cetăţilor. El aşeză îndată câte opt puşcaşi în fiecare turn, puse jur împrejurul schitului sentinele deştepte, alese vreo zece plăieşi voinici de-i postă ca o avangardă la 200 paşi departe de ziduri, la marginea unui rediu de movile prin care trecea drumul, iar gloata înarmată cu lănci şi cu topoare el o înşiră pe dinăuntru, de-a lungul zidului dărâmat ce era în faţă cu rediul.

— Când s-a ivi duşmanul, zise el ţăranilor, şi a da asalt schitului, voi să împroşcaţi cu bolovani. Asta artilerie este!

Ziua întreagă se petrecu în aşteptare. Un nou răvaş, din izvor sigur, aduse vestea sigură că o armată numeroasă ar fi plecat din târgul Pietrei, că ar fi şi început a sui Dealul Doamnei. Un om necunoscut se oprise câteva minute la poarta schitului, lăsând în mâna unui plăieş un sac mic plin de praf şi se depărtase repede spre Durău. Un cioban, coborându-se din vârful munţilor, pretindea că zărise în depărtare strălucind ceva care semăna cu puştile soldaţilor. Aerul era plin de veşti îngrijitoare, însă liniştea cea mai perfectă se arăta pe feţele românilor; ei păreau a nu avea conştiinţa pericolului ce-ameninţa şi continuau glumele lor ca în ajunul unei sărbători.

Cu cât însă lumina scădea, cu cât umbrele serii se întindeau pe văi, o umbră de seriozitate acoperi frunţile Hanganilor, căci amurgul aduce spiritul meditării pe aripile sale. Amurgul e pragul nopţii, anunţătorul nopţii, anunţătorul misterelor întunericului, balaurul ce înspăimântă soarele şi-l face a se retrage în grabă, cu toată pompa lui de raze aurite şi veselitoare.

Încă o clipă şi cerul se întunecă, şi munţii luară forme fantastice, şi codrii începură a răsuna de nişte urlete bizare. Toate buhnele şi cucuveicile se treziră între ruine, chemându-se cu ţipete înfiorătoare. Ţăranii îşi făcură cruce.

— Semn rău, observă unul.

— Semn de moarte! adăugă altul.

Tocmai atunci se ridică în văzduh şi urletul lung al unui câine, afară din ziduri.

— Măi, alungaţi haita ceea, strigă un puşcaş din clopotniţă. Nu auziţi cum urlă a morţiu?

Câţiva flăcăi se alungară după câine, aruncând cu pietre după dânsul, însă câinele fugea pe-mprejurul schitului şi iar se oprea şi iar urla cu jale.

— Al cui e câinele? întrebă prinţul C.

Nu sfârşi bine întrebarea şi deodată se auzi o împuşcătură într-una din chilii. Prinţul C. şi amicii lui alergară iute la acea chilie şi găsiră împlântat în sânge pe un biet leah care, voind să-şi descarce arma, se rănise cumplit. Nenorocitul expiră după o jumătate de oră.

Câinele ce urlase atât de jalnic era al lui, el presimţise moartea stăpânului său!

Această nenorocită întâmplare produse o impresie descurajatoare în spirite.

— Sărmanul om! ziceau ţăranii; cum a murit de grabnic departe de ţara lui, fără împărtăşanie, fără lumânare!

— Rău început! Cine ştie dacă n-om pieri şi noi tot astfel!

— Ce sunteţi proşti! spuse Creţul cu glas puternic. Nu vedeţi voi că urletul câinelui şi vaietul cucuveicilor au fost o prevestire pentru bietul leah? Primejdia ce zbura prin văzduh s-a strecurat ca fulgerul pe capul lui.

— Bine zice Creţul; adăugă Udrea bătrânul. Ne facem spaimă degeaba, ca nişte copii; cui a fost scris să moară a murit. Dumnezeu să-l ierte!

— Amin! ziseră cu toţii.

— Ian vezi dracul! observă cimpoierul; leahul tot cu cap; el a răposat spre înviere cu nădejde ca s[...]nvie dintre morţi la miezul nopţii, odată cu Domnul Hristos.

— Taci, afurisitule, strigă Creţul indignat, nu te atinge de cele sfinte că-ţi sfărm capul cu ghioaga.

— Ştii una, măi Creţule? replică cimpoierul; de mureai tu în locul leahului, mi-aş fi durat un cimpoi nou cu pielea ta... Numai asta-i dracu că o fi sunat a dogit.

Ţăranii râseră cu hohot la această observare, dar râsul lor fu curmat prin sunetul clopotului care cheamă pe creştini la biserică. Un preot de la schitul Durăului deschisese altarul părăsit şi începuse celebrarea serviciului divin. În curând biserica se umplu de credincioşi veniţi ca să asiste la sacrul mister al învierii Domnului.

În faţă cu altarul se închina venerabila prinţesă C., înconjurată de numeroasa ei familie; în strane, culcaţi pe mici saltele, dormeau trei copilaşi ca nişte îngeri, obosiţi de calea depărtată a cerului, iar fundul bisericii era ocupat de ţărani pierduţi în umbră.

Tăcerea adâncă ce domnea în locaşul dumnezeiesc avea un caracter misterios, cu atât mai impozant că din vreme în vreme era întreruptă prin strigătele sentinelelor din afară. Toate capetele stau plecate, toate sufletele stau pătrunse de uimirea dulce a rugăciunii, toate gândurile îşi luaseră zborul către plaiurile cereşti.

Deodată altarul se deschise!... preotul apăru pe prag cu sf. cruce în mână şi glasul său răsunător vesti îndeplinirea marelui mister.

— Hristos a înviat!

— Adevărat a înviat! strigară cu bucurie toţi creştinii.

Pe loc biserica se lumină ca prin un efect magic şi prezentă un spectacol de un caracter cu totul nou. Prinţesele aprindeau zâmbind, una de la alta, lumânări de ceară albă şi poleită, iar din mijlocul bisericii şi până în fund mulţime de plăieşi, rezemaţi pe armele lor, ţineau cu mâna stângă lumânările mici de ceară galbenă. Figurile lor expresive, pletele lor lungi, costumul lor pitoresc, topoarele, lăncile, puştile ce străluceau printre ei, compuneau un tablou demn de penelul unui mare artist.

Serviciul era acum pe la sfârşit, când unul din păzitorii turnurilor veni în grabă de spuse că s-ar fi auzit împuşcături în direcţia Hangului. La această veste se făcu o mişcare zgomotoasă în biserică; ţăranii ieşiră zicând: Vine duşmanul, pe luptă de-acum, băieţi! Femeile se retraseră în altar ca într-o cetate apărată de însuşi Dumnezeu, iar prinţul C. cu amicii lui se opriră în pridvor ca să împartă praf şi plumbi la puşcaşi.

Aici se petrecu o scenă spăimântătoare! Praful era într-o ladă neagră în care el se împrăştiase; Vali, îngenuncheat dinaintea lăzii deschise şi înconjurat de plăieşi care se îndesau şi se plecau deasupra ei cu lumânările aprinse, le da pe rând fiecărui câte o mână de praf, zicându-le:

— Tot în plin să trageţi, copii! fără a se gândi nici el, nici ei, la pericolul ce-i ameninţă. O singură scânteie căzută dintr-o lumânare ar fi zvârlit în nouri şi biserică, şi oameni.

— Mare noroc a avut la voi! observă Mehmed-aga după ce se termină împărţirea.

— Pentru ce, efendi? întrebă Vali.

— Pentru că norocul e frate cu nebunii, răspunse ienicerul îndreptându-se spre poartă.

Prinţul C. se urcă în clopotniţă şi auzi în depărtare un vuiet de împuşcături ce părea a se tot apropia; el ordonă îndată unui călăreţ ca să se repeadă spre Hangu şi să aducă ştire de ce se petrecea acolo. Călăreţul plecă în fugă şi se făcu nevăzut în întunericul rediului de molidvi. Totodată Vali, întovărăşit de doi plăieşi, se duse ca să cerceteze sentinele pe-mprejurul zidurilor. Ieşind din schit, el se îndreptă spre locul unde Mehmed-aga aşezase avangarda, însă nu găsi pe nimeni în calea lui.

— S-au speriat ticăloşii şi au fugit! zise el în gura mare.

— Cine au fugit? întrebă un glas din marginea rediului.

— Puşcaşii rânduiţi aici de pază.

— Noi? replicară mai mulţi oameni culcaţi sub copaci; noi să fugim!

— Voi sunteţi? De ce v-aţi retras aici?

— Ne-am dat la umbră, răspunse unul sculându-se, pentru că bătea luna în plin pe locul unde ne pusese jupânul Mehmed şi am chitit aşa că de-a fi să vie duşmanul el ne-ar fi luat la ochi ca pe nişte raţe de baltă, când noi n-am fi văzut în cine să tragem; mai bine să fim noi în umbră şi el în lumină.

— Bine, dar de ce v-aţi pregătit de somn?

— Ba nu; ne-am lipit urechea de pământ ca să auzim de departe pasurile soldaţilor.

— Şi aţi auzit ceva?

— Dar; nişte răcnete surde şi câteva lovituri de puşcă. Poate că s-au luat la harţă cu slujitorii cei zece plăieşi trimişi de ieri la capra podului de la Răpciune.

— Se poate... însă să ştiţi că dacă s-or înainta soldaţii până aici să vă retrageţi înlăuntrul schitului.

— Ne-om retrage după ce ne-om descărca flintele în ei ca să le mai răcorim.

— Rămâneţi cu bine, flăcăi!

— De bine să auzim, cucoane!

Vali se depărtă mulţumit şi ajungând lângă turnul despre pârâul Hangului găsi acolo pe Creţu rezemat într-o ghioagă monstruoasă de stejar.

— Ce faci aici, Creţule? îl întrebă.

— Stau de starjă, cucoane.

— Singur, singurel?

— Ba cu astă ghioagă.

— De ce n-ai luat mai bine o puşcă?

— Ce să fac cu ea? să trag o dată ş-apoi să-mi pierd vremea cu încărcatul?... Mai de folos mi-e ghioaga; cât mă întorc într-un picior, sfărâm câte cinci tidve cu o lovitură.

— Bravo, Creţule, eşti un voinic!... dar spune-mi: ai auzit ceva spre Hangu?

— Auzit nişte împuşcături.

— Şi ce crezi să fie?

— Ştiu eu?... însă precât mă duce mintea, nu cred să vie duşmanul ca să ne calce chiar acum.

— Pentru ce?

— Pentru că doar nu-i el tocmai aşa de prost ca să-şi închipuiască că-l aşteptăm cu colaci calzi. Şi lui i-e grijă ca şi nouă, mai mult încă decât nouă, unde şi-ar putea găsi pe dracul... De-a fi să-şi cerce norocul, el o să vie pe furiş în faptul zilei, când om fi cu toţii obosiţi de osteneală şi de somn; astfel se vânează cocoşii de munte.

— Dar dacă or veni, ce-i zice?

— De venit poate să vie, iar de întors nu ştiu cum s-or întoarce.

Vali lăsă în urmă-i pe voinicul plăieş şuierând o doină, şi, după ce făcu jurul schitului, se întoarse la poartă unde găsi pe prinţul C., pe amicii lui şi pe Mehmed.

— Toţi oamenii sunt la posturile lor, zise el.

— Şi cum le stă inima? întrebă prinţul.

— Bine de tot.

— Aferim! strigă ienicerul sucindu-şi mustaţa.

Timpul însă trecea şi călăreţul trimis nu se mai întorcea; vântul de noapte aducea din când în când vuiete de larmă care deveneau îngrozitoare şi nedumerirea da pericolului nevăzut proporţii uriaşe. Un al doilea călăreţ fu repezit pe drumul Hangului, dar nici acesta nu se întoarse.

— Ce li s-a întâmplat oare? se întrebau cu toţii.

— I-o fi ucis soldaţii!

— Ascultaţi! zise Vali.

Toţi tăcură; acum acea larmă se înainta cu repejune, fiind formată de răcnete, de pocnete, de tropote de cai înmulţite prin sonoritatea văilor.

Un puşcaş din avangardă alergă spre poartă, răcnind: Iată-i că vin! iată-i că vin!

— Gata sunteţi, copii? strigă C. la ţărani.

— Gata! răspunseră sute de glasuri şi, în adevăr, sub razele lunii se iviră la ferestrele turnurilor cete de plăieşi cu puştile întinse, iar pe ruinele zidului dărâmat se înşirară ca nişte umbre oamenii înarmaţi cu topoare şi cu lănci. Prinţul C., Vali şi prietenii lor îşi pregătiseră armele, Mehmed-aga îşi scoase iataganul din seleaf zicând: La Allah, illa Allah, u Mhamed rasul Allah!

Apoi se făcu o tăcere de mormânt, o tăcere în sânul căreia tot omul îşi auzea bătăile inimii. Larma răsuna acum la vecinătatea schitului; ea pătrunsese în rediul de molidvi; încă puţine minute şi duşmanul avea să apară... Deodată vro zece împuşcături vuiră între copaci, urmate de răcnete sălbatice şi pe loc se ivi pe marginea rediului... un cupeu înhămat cu opt poştalioni şi înconjurat de un pâlc de călăreţi!

Era o cumnată a prinţului C.! Acea damă venea de la Piatra şi, negăsind pe nimeni la curtea de la Hangu, ea luase pe lângă trăsura ei plăieşii postaţi la capra podului de la Răpciune, şi toţi aceşti oameni împreună cu călăreţii trimişi de la schit, vrând să celebreze serbarea Învierii, chiuiră şi împuşcară tot drumul.

Chiotele lor şi ale surugiilor, pocnetele armelor şi ale harapnicelor, tropotul cailor pe prundiş produseră larma ce de două ore ţinea în uimire pe apărătorii schitului, apărători imaginari, căci toate veştile sosite de la Piatra erau false, fiind provenite din izvor sigur.

Astfel se termină lupta neîncepută de sub poala Ceahlăului! Noaptea întreagă se petrecu în veselie şi cântări. Cimpoierul mai cu seamă avu mare succes prin cântecul următor:

ŞTEFAN ŞI CODRUL

Ştefan-vodă rătăcit
Intră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: Domn viteaz!
Îţi curg lacrimi pe obraz.
— Dar! îmi plâng ostaşii mei
Morţi, luptând ca nişte zmei!

Codrul zise: Dragul meu,
Mângâie sufletul tău,
Că din brazii mei trufaşi
Face-ţi-oi voinici ostaşi!..
— Fă! răspunse mult voios
Domnul nostru inimos.

Codrul puse a vui,
Brazii a-şi însufleţi;
Pe loc brazii mari şi mici
Se schimbară în voinici
Şi spre domn se-nainta:
— Să trăieşti, măria ta!¹

A doua zi boierii şi ţăranii se întoarseră la satul Hangului.

Schitul rămase iar în părăsire, având un mormânt mai mult, un mormânt pe care sta un biet câine plângând!...

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA