Editura Global Info / Literatură

Victor Hugo

Balade

Balada I - O Zână

...Regina Mab m-a vizitat:
Ea face în somn să privighează sufletul nemuritor.
Emile Deschamps, Romeo şi Iulia.

Dragu-mi e visul când dimineaţă,
O mândră zână păşind abia
Vine ca floarea şi cu dulceaţă
C-o diafană şi blândă faţă,
Îşi pleacă fruntea asupra mea.

Ea atunci lira îmi acordează
Şi îmi rezice c-un glas uşor,
Povestiri multe ce-nminunează
Bravilor care nu mai viază,
Ce zac în ticnă în groapa lor.

Ea mă îndeamnă cătră cântare,
Îmi ordonează ca să adun
Minuni vechi pline de-nfiorare
Şi pe rând vouă pe fiecare,
Tineri prietini să vi le spun.

Când în pustiuri merg câteodată
Îmi sprijineşte slăbitul pas,
Cu a sa rază înflăcărată
Le luminează, mi le arată,
Din orice sunet face un glas.

Alină unda cea argintie
Ieşind din valuri ce-n prejma-i salt,
Pentru a-mi face plăcerea vie
Face cucorul curând să vie,
Ca să se puie pe turnul nalt.

Iarna la focu-mi ades se pune,
Mi-arată steaua ce se ivi;
Poveşti bătrâne apoi îmi spune
Până când luna din cer apune.
Pân încep ochii a-mi adormi.

Când îmblu noaptea pintre ruine
Cătând să aflu vechi suveniri,
Mândra mea zână îndată vine
Şi apoi face pe lângă mine
Să sune vântul prin năruiri.

Amândoi singuri — dulce păreche! —
Ne punem iarna pe lângă horn;
Ea ca s-adoarmă a mea ureche,
Deşteapt-atunce pădurea veche,
Şi-n depărtare s-aude un corn!

Dragu-mi e visul, când dimineaţă,
O mândră zână păşind abia
Vine ca floarea şi cu dulceaţă
C-o diafană şi blândă faţă,
Îşi pleacă fruntea asupra mea.

Balada II - Silful

Vântul, frigul şi furtuna
Pre copil împresura.
— Deschideţi, zicea, sunt gol.
La Fontaine, Imitaţie după Anacreon.

„O tu care-n cele ziduri ca silfidele frumoase
Astă sticlă te arată la viderile-mi fricoase,
Jună fată, oh, deschide-mi! Iată noaptea şi mă tem
Nu cumva să mă-ntâlnească năluci rele, fioroase
În întunecul acesta, să le-aud cum ţip şi gem!

Eu nu sunt drumeţi de-aceia ce vin din călătorie,
Paladini ce îmblă seara cătând loc şi ospeţie,
Care n-au nici o mustrare pre copile-a înşela;
Juruiesc că s-or întoarce, c-or iubi pân în vecie,
Apoi fug şi cât e lumea nu-i mai vezi a se-nturna.

N-am toiag cu cioturi multe, nu am lance de-apărare,
N-am metanii umilite, ori păr lung sau barbă mare.
Nici cumplite arme grele ca oşteanul cel viteaz;
Iarba câmpului să-ndoaie, abia poate-a mea suflare,
Că şi eu sunt ca o floare, vântul bate şi eu caz“.

Sunt o lină adiere, un atom al atmosferii,
Dulce vis al dimineţii, fiiu iubit al primăverii,
În a iernei nopţi geroase oaspet gingaşului foc.
Eu sunt duhul ce lumina îl culege-în miezul verii
De pe rouă şi în aer este-al meu plăcutul loc.

Astă-seară o păreche cu un glas plin de-ncântare,
Cuvânta tinere vorbe de amor cu înfocare;
Îi auzeam, că lângă dânşii un moment m-am fost oprit,
Însă aripa-mi atunce ei au prins-o-n sărutare...
Ş-acum era noapte neagră, când abia m-au slobozit!

Ah şi e târziu acuma ca să întru-n a mea floare!
Frumuşico, rog deschide-mi! Te îndură de-a mea stare;
Nu-mi pot afla locuinţa ce e-ntr-a rozei boboc.
Priimeşte-un fiu al zilei s-aibă-n patul tău culcare.
Nu voi face nici un vuiet; mie-mi trebui puţin loc.

Cum s-a tras raza luminei, fraţii mei s-au dus îndată,
Urmând lacrimilor serii de pe iarba-nrourată;
Crinii lor le deschiseră răcoroasele lor flori:
Ce să fac?... Am rămas singur! Nu văz rouă astă dată,
Nici o floare pe câmpie, cerul e-nvălit cu nori.

Tinerico, fie-ţi milă! ca nu noaptea să întindă
A ei umbră piste mine. Ca-ntr-o mrejă să mă prindă
La un loc cu năluci albe şi fantomuri sperioşi;
Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă,
Sau bufnile de prin turnuri, ori corbii cei fieroşi!

Iat-acuma încep morţii hora lor afurisită!
Luna galbenă prin nouri îi priveşte neclintită,
Iar strigoiul cel scârbelnic — o moment îngrozitor! —
Rădicând c-un braţ puternic peatra-n zid pecetluită,
Aruncă-n groapa deschisă pre cioclul tremurător!

Iată gnomurile hâde răsuflând de moarte boare,
În adâncul lor cel mare se gătesc să se coboare;
Zburătorul nebunatic îl aud sunând prin stuh;
Cu undinul se uneşte salamandra arzătoare
Şi văpăi albastre îmblă pe pământ şi prin văzduh.

Oh! vrun mort a să mă-nchidă în a sa urnă pustie,
Între mucedele-i oase, ferecat a să mă ţie;
Poate vro fărmecătoare pe-ntunerice îmblând
Să mă lege-n turnul negru cu a ei vrăjitorie
De a clopotului limbă şi să fug-apoi râzând!

Ah! deschide! A mele plânsuri de nu vor fi auzite,
Îmi va trebui să caut niscai cuiburi părăsite,
Cu şopârle-nfricoşate să mă lupt ca să le ieu;
Deschide! Glasu-mi e dulce precum vorbele iubite
Ce şopteşte junei fete în ascuns amantul seu.

Şi sunt mult frumos şi mândru! Am a crinilor albeaţă:
Aripile-mi diafane sunt ca ziua dimineaţă;
Trandafirii fraţii noştri între dânşii se sfădesc,
Car de care să câştige a mea plină de dulceaţă
Sărutare; că ea-i face de apururea-nfloresc.

Un vis tânăr şi ferice îţi va spune-a mea mărire;
Lângă mine (a mea silfidă tot o are-n suvenire)
Colibrisii-s urâţi foarte şi chiar fluturii sunt grei.
Când mă-mbrac cu-azur şi aur şi când plin de strălucire
Mă primblu din floare-n floare, vizitând pre fraţii mei.

Îmi e frig, noaptea mă-ngheaţă şi plâng fără folosinţă!
Ah! ţi-aşi da de mi-ai deschide astăzi a ta locuinţă,
Picătura mea de rouă.— Dar, amar mie — o să mor!
Nu mai am ce-ţi da acuma; e deşeart-a mea dorinţă,
Orice soare când apune îmi răpeşte-al meu odor!

Ce voieşti, frumoaso, spune, să-ţi aduc pentru-acest bine?
Vălul vrunui tânăr înger, cingătoarea vrunei zâne?
Noaptea ta voi podobi-o cu-a zilei închipuiri;
Somnul tău va trece iute din vise dulci şi senine,
În vise încântătoare de amor şi fericiri.

Dar în darn a mea suflare sticlă rece ceţuieşte!
Tu socoti că aşi fi poate vrun amant ce amăgeşte?
Nu—eu sunt un silf nemernic; nici o grijă nu avea,
Nimeni afară de mine pe aici nu se zăreşte
Numai eu care sunt singur şi mă tem de umbra mea.“

El plângea. — Iată deodată la turnul din cetăţuie
Se aude uşor sunet; spre fereastră-ncet se suie
Chiar ca glasul acel fraged unui june-amorezat,
Dama în balcon s-arată şi fereastra se descuie. ..
Nu ştim silful, sau vrun altul înăuntru a întrat.

Balada III - Bunica

To die, to sleep.
Shakespeare

„Oh! lung îţi este somnul!... Deşteaptă-te, bunică!
Nainte a tale buze prin somnu-ţi se mişca
Parcă rugai pre Domnul. —Iar azi nu zici nimică,
Şi mâna ta e rece, şi mută gura ta.

De ce bătrâna-ţi frunte stă asfel înclinată?
Ce ţi-am greşit noi oare de nu ne mai vorbeşti?
Noi n-am făcut nimica; îţi eram dragi odată;
Oare acum, bunică, tu nu ne mai iubeşti?

Eşti veştedă şi rece ca statuia de peatră,
N-asculţi al nostru vaiet, n-auzi al nostru plâns;
Priveşte, iaca focul se mântuie în vatră,
Candela se sfârşeşte, puţin de nu s-a stâns.

Tu morţi o să ne afle de-atâta măhniciune
Şi nime-atunci pe lume nu te-a mai mângâia;
Vei plânge şi la Domnul vei face rugăciune,
Să aibă îndurare a ne reânvia.

Ad-o la sânul nostru a tale mâni bătrâne
Ca să se încălzească, mai spune-ne ceva
De-acei cavaleri mândri, pre care-i serveau zâne,
Şi pentru-amor în viaţa şi glorie se lupta.

Spune-ne acel cântic frumos, plin de simţire,
Pre care trubadurul îl cânt-adeseori,
Când îmbla singur noaptea cătând o găzduire.
La turnurile-acele înalte pân la nori.

Spune care e semnul de groază la fantomuri?
Care ermiţi văzură pre Lucifer zburând?
Acel rubin din fruntea a regelui de gnomuri
Ce-n întuneric pare ca steaua luminând?

Ori psalmii ne ceteşte acei ce au putere
Pre negrii demoni noaptea să poată alunga;
Sau rugăciunea suntă prin care omul cere
La Domnul îndurare, şi pace de a-i da.

Sau Biblia ne-arată cu-a ei chipuri frumoase,
Cerul de aur, magii, pe pruncul Iesus;
Învaţă-ne cuvinte de-acele mângâioase,
Ce ca o sântă jertfă merg drept la Cel de sus.

Bunică! Suntem singuri, candela noastră trece
Şi este meziul nopţei când duhurile vin;
Ne temem! Ne ia tremur! Dar taci, dar tu eşti rece,
N-auzi al nostru vaiet şi jalnicul suspin!

Deschide ochii, mamă!... Oh! Ne e frică foarte!
Iane-n braţele tale la sânu-ţi să ne-ascunzi;
Zi-ne ceva de viaţă, de cer, de rai, de moarte:
Spune-ne ce e moartea!... Ah! tu nu ne răspunzi!“

Dar numai a lor vaiet în casă s-auzea;
Acuma era ziuă — Bunica tot dormea, —
Suna sânţitul clopot bisericei d-aproape,
Vecinii luând trupul l-au dus ca să-l îngroape...
Iar amândoi copiii plângând nemângâiaţi,
Lângă Biblia sântă şedeau îngenucheaţi!

Balada IV - La Trilby, zburătorul

D'Argail

Vouă, umbre uşoare,
Care trecătoare
Prin lume zburaţi,
Şi cu o murmură,
Umbroasa verdură
Dulce clătinaţi;

Dau aste viorele,
Mândre floricele,
Roze fără spini,
Roze roşioare
Pline de răcoare
Garafe şi crini!

Cântec vechi.

Pe razele apusului
Vii, mândre zburător?
Mă mângâie-a ta aripă
Şi suflul tău uşor!
Frumosu-ţi corp ce scânteie
Şi zborul tău cel lin.
Sunt dulci ca şi cântărele
Ce sufletul alin!

În casa mea cea jalnică
Trilby, bine ai venit
Cu glasul şi suspinele
Ce ades am auzit!
În locuinţa-mi singură
Tu însă nu-i afla,
O luntrăşiţă gingaşă
S-o poţi îmbrăţoşa!

Dar spune-mi cu a ta vizită
Aici pe cine vrei?
Venişi să vezi silfidele
Ori zburătorii mei?
Acei ce-mi aduc pururea
Cu zborul lor deschis,
Ziua senine cugete
Şi noaptea dulce vis!

Venişi să-mi vezi undinele
Cu stuh ce se-ncunun?
Sau nanii mei ce vesele
Poveşti ades îmi spun?
Ah! du-te d-aici! — Lasă-mă!
Nici unul nu mai e;
Se duseră toţi oaspeţii
Din trista casa mea!

Îi osândiră duşmanii,
Amar i-au alungat;
Şi nanii şi nălucile
Cumplit le-au sugrumat!
Sărmanii nani, a cornului
Chiamare când aud,
Nu vin, pentru că-i sparie
Răcnitul lor cel crud.

Ei aurita aripă
Silfului meu au smult,
Prin casa-mi singuratecă
Zburând, nu-l mai ascult.
Nime nu mă mai mângâie.
Că ei avură plac,
Pe zâna mea s-o ferece
Lâng-al meu liliac!

Şi tu sărmane teme-te
De strigătele lor,
Mai mult decât de tunetul
Acel îngrozitor,
Care răsună-n stâncile
Bătute de alb val,
Unde se primbla falnicul
Fantom a lui Fingal!

Acel ce de pe măgură
Să te adune vru,
Ca tine el tovaroşă
Speranţa o avu.
Şi mult timp Franţa mumă-sa
Ca p-Omer îl văzu,
Departe de a sa patrie
Cântând că petrecu.

Trist şi înalt în cugete
Poetul a iubit
Adâncul unde vulturul
S-ascunde îngrozit;
Mirosul dulce a florilor
Cometele ce per.
Răsunătoare clopote
Care se plâng în cer!

Pustiile sălbatice
Călcând nemernicind,
Şi inima lui liberă
De asupriri fugind,
Popoarelor e sufletul
Şi luminoasa stea,
Pre care-n veci s-o-ntunece
Tiranii n-or putea.

Acest fel fu de-a pururea
Poetul Nodier. —
Te du de-i spune rapide
Cât a fost spaima mea
Văzându-te-n primejdie.
Tu iarăşi nu-nceta
A-l privighea puindu-te
Să dormi pe fruntea sa.

Nu îmbla rătăcindu-te,
Păzeşte-te mereu,
Să nu dai piste muncile
Ce a tras biet silful meu;
Să nu te prindă barbarii,
Că-ndată haina ta,
Cu o negreală mârşavă
Grozav o vor păta,

Sau fericându-ţi mânile
Să şezi tot într-un loc,
Cu a lor naiade veştede
Te vor prinde la joc;
Cu fauni şi cu satirii,
Hidoşi bătrâni silvani,
Duhuri care sunt mucede
De duouă mii de ani!

Balada V - Uriaşul

Însăşi norii cerului să tem să nu viu
Ca să-mi caut vrăjmaşii în sânul lor.
Motenabbi

Ostaşi! Eu primii viaţa în Galiile mănoase
Colo unde odată ai mei moşi locuia;
Ei nu mai sunt acuma! Ci numai a lor oase
Şi naltele morminte se văd încă în ea.
Colo eu raza zilei văzui întâia dată.
Abia născut fusesem, când tata m-a luat
În braţele-i vânoase; şi-n Marea îngheţată
M-a dus de m-a scăldat.

Căci tatul meu pe-atunce era voinic şi tare;
Slăbi însă acuma de când a-mbătrânit.
Şi desrădăcinează cu greutate mare
Stejarul ca să-l facă toiag de sprijinit!
Eu acum îi ţin locul! Eu port armele sale,
Baltagul lui cel straşnic şi arcul ostăşesc,
Eu! care stând pe munte, picioarele pe vale
Îmi pun, de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam des la primblare,
Prin Alpii neguratici drumul îmi deschideam.
Capul meu ca un munte prin nori făcea cărare,
Suflam, şi-n atmosferă fulgerile stingeam.
Atunci îmi plăcea foarte să merg la vânătoare,
Ursu-n braţele mele înăduşit murea;
Să prind din fugă cerbii, ciute şi căprioare
Era plăcerea mea.

Apoi când venea seara, mergeam la scăldătoare
În valurile line a mărei mă băgăm;
Calare pe balene cu-a mele lungi picioare
Spumoasele ei unde pân în fund turburam.
Dar azi aceste jocuri nu îmi mai sunt iubite
Acum mi-e drag războiul, foc, sânge şi omor,
Ostaşi vitezi şi taberi, ucideri, morţi cumplite.
Chinul celor ce mor.

Când văd că-ncepe lupta, eu stau şi de departe
Privesc cum între dânşii se taie, se înjung;
Atunce dacă-mi pare că are drept o parte
Alerg spre ajutoru-i, şi cum la ei ajung.
Precum secerătorul în spicele aurite
Ca trosnetul de iute în duşmani năpustesc;
A lor scuturi şi arme, a lor zale oţelite
Cu pumnul le turtesc.

Gol îmblu totdauna, pentru c-a mea virtute
Râde d-ostaşii voştri cu fer înveşmântaţi;
Port numai două suliţi din doi fraseni făcute.
Şi ăst coif ce-l trag lesne opt tauri înjugaţi.
Nu-mi poate opri calea tărie sau cetate;
Ieu turnurile-n braţe, şi-n şanţuri le dobor.
Şi astfel — cu ruine după ce-s astupate —
Intru foarte uşor.

Dar timpul fuge, zboară, se trece-a mea junie!
Cum pre stejar usucă criveţii viforoşi;
S-apropie sfârşitul, şi moartea a să vie
Ca să mă ducă-acolo unde-s ai mei strămoşi!
Atunce voi c-onoare trupu-mi în groapă puneţi,
Şi de-a-ntreba drumeţul pre călăuzul seu
Ce munte e acela? Gândind la mine, spuneţi
Că e mormântul meu!

Balada VI: Domnul I. F.

Logodnica trâmbiţaşului

Dulce e moartea viind când iubeşti.
Desportes, Sonet

„Domnul duce de Bretania
Aduna mai mulţi voinici.
De la Nante la Mortania
Vasalii săi mari şi mici.

Baroni cu frumoase arme
Ce şed în mândre cetăţi,
Toţi oşteni fruntaşi ce-n larme
Au fost în mai multe dăţi.

Pintre dânşii unul este
Cu care m-am logodit,
Între vitezi are veste,
Şi de toţi este iubit.

Poartă haine înfirate
De-i şi simplu trâmbiţaş,
Cine-l vede îl socoate
Căpitan iar nu ostaş.

Când era ca să pornească
M-am rugat lui Dumnezeu,
Sântul înger să păzească
Pre scump logodnicul meu.

Pre duhovnicul părinte
Să se roage l-am rugat,
Cu smerenie ferbinte.
Pentru oricare soldat.

Şi la Sânta Născătoare
Trei făclii am hărăzit;
Cu lacrimi şi cu ardoare
Să port am făgăduit

La grumaz sunte metanii;
Şi pân va veni aici,
Să citesc numai cazanii
De-a sânţilor mucenici.

Ah, sunt pre nerăbdătoare
Să-l văd că s-a înturnat;
N-am primit nici o scrisoare
De când d-aici a plecat!

O vasală pagi nu are
Nici vasalul scutieri,
Când se află-n depărtare
Să-şi poată da-nştiinţări.

Astăzi de la bătălie
Toţi oştenii noştri vin,
El cu dânşii a să fie
Pe lâng al nostru stăpân.

Înaintea ducei poartă
Pagiul steagul său ducal,
Priviţi cum toţi pe poartă
Întră ca un mare val.

Vedeţi calul său în frunte
Pene roşi pe cap purtând.
Cum trece-n fugă pe punte,
Tot sărind şi nechezând.

Veniţi acum, surioare,
Vă grăbiţi a vă găti,
Trumbeţa-i răsunătoare
De voiţi a auzi.

Mândru să-l vedeţi cum vine
Sub coiful său de oţel,
Manta cusută de mine
Negreşit va fi pe el.

Vrăjitoarea blăstemată
Ieri aşa îmi proroci:
Din a trumbacilor ceată
Unul, zise, va lipsi.

Dumnezeu să mă ferească!
Toată noaptea m-am rugat,
Sânţii îngeri să păzească,
Pre al meu amorezat.

Însă baba afurisită?
Ţintirimu-mi arătă,
Şi c-o zâmbire cumplită,
Aste ea îmi cuvântă:

Tu nu mai gândi la dânsul
De mă crezi, copila mea;
Că-n deşert îţi va fi plânsul,
Mâni aici te voi vedea!

Dar ce gândesc la-ntristare?
S-aud tobele vuind,
Ostaşii întră călare;
Se văd steaguri fâlfâind.

Întâi clerul naintează
Şi cu călărimea grea,
Apoi baronii urmează,
Îmbrăcaţi în catifea.

Scutierii trec acuma
Purtând paveze în mâni,
Călări pe cai albi ca spuma,
Şi urmând p-ai lor stăpâni.

Văd armele strălucite
Vestiţilor templieri;
De pe zalele-aurite.
Se cunosc că-s cavaleri.

Corpul arcaşilor trece
Toţi cu peptare de bou,
Car de care se întrece,
A s-arata un erou.

Ducele n-a să-ntârzie!
Văd cavaleri şi ostaşi,
Lângă el trebui să fie
Şi ceata de trâmbiţaşi,

Luaţi seama, surioare,
Să vedeţi pe-al meu iubit;
Însă-l veţi cunoaşte oare? —
Trâmbiţaşii au sosit...“

Ca să-l vadă să rădică,
Pintre gloată-l căuta;
Dar leşină şi jos pică!—
Iubitul ei nu era...

Balada VII - Vălmăşeala

Armiile se mişcă; izbirea lor e straşnică,
luptătorii sunt straşnici, ranele straşnice, războiul straşnic.
Gonzalo Berceo, Bătălia de la Simancas

Păstor! Ia altă cale. — La poala celei coaste
Priveşti tu două cete de oameni mulţi de oaste?
Vezi pâlcurile dese de lance ascuţite,
Stând gata să s-arunce în sânge şi omor?
S-opriră să se lupte pe plaile-nflorite.
Te sparie-a lor strigăt?... Acesta-i cântul lor!

„Alergaţi cu grabă mare
Vulturi lacomi, bufne, corbi.
Veniţi iute la mâncare,
Lăsaţi cuibul de prin sorbi.
Vrăjmaşul a să-şi dea duhul!
Faceţi să geamă văzduhul
De-a voastre triste strigări.
Peară duşmănesc norodul!
Popa le-a cetit prohodul;
Moară-n plâns şi văietări!“

Ronan, prinţul de Galii, baronul Normandiei
Aice vror să-şi cerce puterea ostăşiei.
Vitezi sunt normandezii, iar galii ageri foarte;
Cu arme strălucite sunt unii îmbrăcaţi,
Ceilalţi pe a lor frunte deprinsu-s-au să poarte
Coifuri, unde s-arată dinţi de lup încleştaţi.

„Ce ne pasă dacă plânge
Văduva neâncetat?
Noi mâni vom spală de sânge
Braţul nostru încruntat.
Rangurile să ne strângem
Pe vrăjmaş ca să-l înfrângem
Să-l perdem de pe pământ!
Brazdele arse de soare.
Ce le calcă în picioare
Să le fie un mormânt!“

S-a dat semnul bătăiei. — Prin valuri colbăite,
Ca trosnetul răsună a lor urme-ncâlcite.
Precum sunt doi cai negri ce rod a lor zăbale,
Precum doi straşnici tauri care se luptă-n munţi,
Acest fel aste două grămăzi de fer şi zale,
Îşi sfarmă în izbire a lor de oţel frunţi.

„Mergeţi, ostaşi, cale bună!
Biruinţă vă urez!
Toba saxonă răsună
Şi buciumul normandez.
Junghi şi săbii ascuţite,
Alebărzi mult oţelite
Pintre zali vă faceţi loc;
Staţi înfipte,-omorâtoare,
În peptele zvâcnitoare,
Ca nişte raze de foc!“

Soarele nu se vede. — Lumina lui cuprinsă
De spaimă, stă deasupra acei flăcări întinse,
Precum un scut roşatic într-un cuptor de focuri.
Cu aburi groşi de sânge ferul se învăli.
Drumeţul ce priveşte aceste crunte jocuri,
Că iadul se deschise acolo el gândi!

„Dar jocul se prelungeşte
Vitezilor luptători;
Rang piste rang năvăleşte.
Pulberea se-nalţă-n nori.
Voinicul calcă-n picioare
Pre rănitul care moare;
Iar pedestrul doborât
În cumplita năpustire,
Subt a calului izbire,
A căzut şi a perit!“

Ce zgomot trist de arme! Ce ţipete fioroase! —
În spate galii poartă pei grele şi flocoase;
Despreţuind a lancei împungeri ucigaşe,
Pe-ai lor morţi vror să moară ca nişte bravi ostaşi.
Ei pare că înjură cu a lor feţe trufaşe
Normanda călărime pe caii uriaşi!

„Care-au frânt în bătălie
Lancele, săbii şi junghi,
Lupte-se cu bărbăţie
Cu mâni, cu dinţi şi cu unghi.
Lupii or să se răpadă,
Şi-n gura lor or să cadă
Cei ce n-au căzut sub fer.
Murim moarte vitezească,
Ziua în mâni să ne găsească,
Cu a săbiei mâner!“

Păstor! acuma vino. — Apuse-a zilei rază;
Lovirele-n întunec mai groznic scânteiază;
Sângele şiroieşte, şi caii trudiţi zbeară;
Veselă aşteaptă moartea l-a tartarului porţi.
Ş-aceşti sângeroşi oameni în lupta lor amară,
Mâni vor gusta odihnă, învingători sau morţi!

Balada VIII - Domnului L. Boulanger

Amândoi arcaşii

Dame, ascultaţi o jalnică poveste.
Baif

Era oara cea fatală când e noaptea-ntunecoasă,
Când păstorul la tot pasul simte-o frică fioroasă,
Şi vrun drac să nu deştepte călătorul spăimântat,
Şopteşte rugăciuni sânte, juruind a da pomană,
De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană,
Ş-a scapă nevătămat.

Doi arcaşi mergea-mpreună pe cea-ntinsă vale mare,
Colo jos unde se vede un turn negru-n dărâmare;
Ce pe când la Palestina împăraţii se ducea —
Cum spuneau părinţii noştri — fu zidit numa-n trei zile
De un sânt sehastru care strămuta stânci şi movile,
Semnul crucii când făcea.

Amândoi fără de grijă în acea poiană lată,
Au aprins un foc de vreascuri, şi s-au şi pus jos îndată
Pe un sânt de peatră, care pe pământ răsturnat sta,
Ţinând mânele-ncrucite c-un aer de umilire,
Cât privindu-l călătorul socotea-n a lui uimire
Că la Domnul se ruga.

Iar pe turnuri şi pe dealuri, pe pădurile-nvechite,
Para focului lumine răspândea mult felurite;
Bufnile înspăimântate părăseau culcuşul lor;
Duhuri rele, liliecii ieşind de prin borte-afară,
Cu ale lor negre aripi clăteau a focului pară,
Şi ţipau cu mult fior.

Deci arcaşul mai în vrâstă zise cătră cel mai june:
Frate, spune, păzeşti postul? — Dar tu faci vro rugăciune?
Celalalt lui îi răspunse râzând de acest cuvânt...
Când deodată râsuri multe pretutindeni s-auziră
Prelungindu-se pe vale, iar cei doi arcaşi gândiră
Că echo sună de vânt.

Le păru atunci că iesă lângă dânşii o vâlvoare,
Care-ncepe-n brazde-albastre să se-nalţe cu furoare;
Iar amândoi hulitorii stând tot la acelaşi loc
(Vai de ei!) s-apucă-ndată, alte crengi uscate taie,
Înteţesc para zicându-şi: „Luminează cele plaie
Zarea de l-al nostru foc.“

Deci să ştiţi c-acel răsunet, acel râs şi acea luce,
Era dracul! (tot creştinul s-îşi facă aice cruce).
El avea cumplita luce ce se vede numa-n iad,
Acea rază sulfuroasă, care-n visuri ni s-arată,
Care arde prin greşeale inima noastră curată ;
Unde păcătoşii cad!

La rostirea ce-auzise acei vorbe de hulire.
Precum lupul spre-a sa pradă Satan viind cu grăbire,
Pe arcaşi în întuneric ai săi ochi îşi pironi.
— Huliţi! râdeţi! c-ale voastre oare vă sunt numărate!
Curând n-o să poată altă a voastre guri blăstemate,
Decât dinţii a crâşni!

Când se lumină de ziuă, puţină cenuşă stânsă
Purtând urma cea drăcească, se văzu colo întinsă ;
Şi pe-acel plai să mai îmbie nici un om nu îndrăznea.
Iar unde fusese focul după ce-acum înnoptase,
O văpaie albăstrie unui păstor s-aratase,
Ce pe jos se târâia.

Cum lucea acea văpaie şerpuind cu nencetare.
Un lung râs cu hohot straşnic s-auzea în depărtare,
Şi păstorul plin de groază ramânea încremenit;
Nu putea şti cine râde, căci el nu videa nimica
Din acele drăcii multe, ci fugea cu mare frică,
De acel loc urgisit.

De atunci în toată noaptea pe pădurile-nvechite,
Acea flacără lumine răspândea mult feliurite;
Bufnele înspăimântate părăseau culcuşul lor.
Duhuri rele, liliecii ieşind de prin borte-afară
Cu ale lor negre aripi clăteau a focului pară,
Şi ţipau cu mult fior.

Şi nimic pană când ziua revărsa a ei lumină,
Nimic nu stângea văpaia de-a iadului duhuri plină;
Dacă prin nori vâjilia se stârnea şi bubuia,
Hohotul de râs atunce ca şi tunetul de tare
Răsuna, şi ca un şerpe pará cu iuţeală mare
Pân la ceriuri se suia.

Însă iată că-ntr-o noapte din ţarina pulberoasă,
Se scoală a sântului pustnic marmura cea cuvioasă,
Şi făcând trei paşi întinse braţul drept spre acel foc;
Apoi face semnul crucii zicând: „Doamne miluieşte!
Duhul rău care pre oameni în iad îi prăpăstuieşte,
Să peară de p-acest loc!“

Deci îndată — o, minune! — Au perit pentru vecie
Acele flăcări şi râsuri, acea groznică drăcie ;
Şi a doua zi poporul pe arcaşii morţi găsind,
Într-o groapă-i astrucară. Iar pentru acea minune,
Stăpânul satului dete bani să facă rugăciune,
Lui Dumnezeu mulţămind.

Dacă vro învăţătură din aste spuse se vede,
A o judeca nu trebui, trebui numai a o crede.
A o crede! Ce zic oare? Acea vreme s-a sfârşit!
În a noastre timpuri pline de deşertăciune multă,
Relegea-i despreţuită, minunile nu s-ascultă,
Credinţa toată a lipsit!

Balada IX - Mărturisirea castelanului

Nu înceta d-a mă iubi pănă eşti încă frumoasă.
Ronsard

Ascultă-mă, Magdalină!
Tinerică mândră zână,
Ascultă-a mele oftări,
Iat-în rădiu-a mea suită
Se duce călăuzită
De a cornului chemări!

Vin, o, dragă Magdalină!
Primaveara cea senină
Rozele a înflorit.
Spre a-ţi face mulţămire.
Patul tău cu îngrijire
Ea cu flori a-mpodobit!

Când aşi fi, o, Magdalină!
Mielul a căruia lână
O descurcă mâna ta!...
De-aşi fi paserea ce zboară
Fâlfâind din aripioară,
Când voieşti a o chema!...

Când aşi fi, o, Magdalină!
Ermitul din Tombelină,
Duhovnicul cuvios;
Căruia îţi place a spune
Ale tale fapte bune,
Cu glas dulce şi duios!...

De-aşi avea, o, Magdalină!
Ochii cei plini de lumină
Falenului zburător;
Să te văd în orice seară,
Când culcată în cămară
Guşti un somn mângâitor!...

Când sânul tău, Magdalină,
Cu o delicată mână
De corset îl mântuieşti...
Când pe-oglindă-a tale haine
Arunci, frumoasele taine
Corpului să nu-ţi priveşti!

Când ai vrea, o, Magdalină,
Locuinţa-ţi ar fi plină
De pagi, vasali, ş-ai avea
Oratoriul tău în casă
Îmbrăcat tot în matasă
În aur şi catifea.

Când ai vrea, o, Magdalină,
În loc de floarea ce-anină
Părul tău cel undoios;
Ai purta scumpă coronă
De contesă sau baronă,
Cu mărgăritar frumos!

Când ai vrea, o, Magdalină,
Să te faci a mea stăpână
Ca să mă scapi de nevoi!
De nu vrei, pentru să-ţi placă,
Rogier conte să se facă
Ca tine păstor de oi!

Balada X - La un trecător

Tu carele îmbie
Când soarele apune
Căutând noroc.
Să nu cazi ia seama
Căci pământul seara
Este-ntunecat.
Marea-nşelătoare
Învăli cu neguri
Ţărmurile ei,
Şi nu se mai vede
Măcar o colibă
Sau vrun singur om.
Hoţul se găteşte
Noaptea şi aşteaptă
Pândind prada sa.
Stahia pădurei
E pre mânioasă
Nu-s de ce pre noi.
Curând a să vie
Şi-a să te-ntâlnească
Întru acest loc.
Dracii droaie-aleargă
Să-nceapă pe lună,
Grozavul lor danţiu.

Cântecul nebunului.

Călător, care-ntr-amurgu pe paveaua sunătoare
Treci, tovarăş având numai al tău câne îngrijit,
Când trecu căldura zilei pentru ce mai mergi tu oare?
Încotro te mai duci seara pe al tău cal ostenit?

Înnoptează! — Ori n-ai frică de tâlhari ce se găteşte,
Înarmat cu lance lungă călătoru-n drum pândeşte,
Sau de lupii care îmblă strejuind pe la răspinteni,
Ce s-aruncă pe cal iute cu un urlet de turbare,
Îl sfâşie pân la oase, ne-având teamă nici păsáre
De copitele-nferite şi de ascuţiţii pinteni?

Nu te temi că vro nălucă rătăcind sub tine drumul
Va-ncurca a tale pasuri, ş-apoi va peri ca fumul;
Sau mergând tot înainte-ţi te va face de a crede
Că te-aşteptă mulţămire şi ospăţ cu-mbelşugare,
Pentru tine bun repaos, pentru calu-ţi căutare.
Acolo unde-ţi arată o zare ce-abia se vede?

Teme-te să nu vezi câmpul unde sabatul s-adună.
Unde demonii ce urlă, vin să joace împreună;
Cele ziduri blăstemate de satana pângărite;
Cetăţuia fărmăcată, a căria istorie
O cunoaşte numai iadul, care ziua stă pustie,
Numai noaptea străluceşte de lumini afurisite!

Călător nemernic, unde te duci cu atâtă grăbire,
Când tovarăş tu ai numai al tău câne îngrijit?
A trecut căldura zilei; ce nu câţi adăpostire?
Încotro te mai duci noaptea pe al tău cal obosit?

Balada XI - Vânătoarea Burgrafului

Un faun bătrân, râdea în peştera pustie.
Segrais

O, împărate,
Sânte Gofred!
Tu protegează
Nostru vânat!
Că de vei face
Ce te rugăm,
Un mormânt falnic
Ţi-om înalţa;
Un corn de fildeş
Ş-un baldachin
De stofă nouă,
Vom hărăzi;
Făclii de ceară
Zece vom da.
Deci în genuche
Te rugăm noi
Noi ce ne tragem
Din mândru soi,
Şi suntem nobil
Bun gentilom,
Alexi şase,
Mare burgraf.“ —
Iată ce zise
La cel mormânt,
Burgraf Alexi
Cel mult viteaz.
„Pagiule, plosca
Împle cu vin.
Şi armăsarul
Să mi-l găteşti!
Vânător! du-te
Ca să inviţi
Pe conte; spune-i
Că-l aşteptăm.
Arcaşi, îndată
Vă curăţiţi
Coarnele voastre.
Foarte frumos!
În astă-seară
Numaidecât
Să se gătească
Mare ospăţ.
Haidem, prietini!
Să alergăm
La astă goană
De urşi şi cerbi!“
Pleacă. ? „Adio! “
Soţia lui
Dona Isabela
Râzând i-a zis.
Toţi vânătorii
Nobili şi proşti
Iată pe câmpuri
S-a-mprăştiat.
Preoţi, călugări,
Se duc cu dânşi.
Dar ei în urmă
Mai mult rămân.
Doamne frumoase,
Pagi tinerei,
Curieri ageri,
Nebuni urâţi,
La vânătoare
Veniţi curând;
Însuşi stăpânul
Sună din corn.
Fugiţi, voi ciute,
Căci v-a zărit
Burgraf Alexi,
Cel mult viteaz!
Fugiţi! — Dar iată
Trece un cerb,
Chiar ca un fulger
S-a răpezit.
— „Alergaţi fuga.
Oameni şi câni,
De mi-l veţi prinde
Mulţi bani voi da;
Dau şi castelul
Pe leşul lui!
Doamna pădurei!
Fii ajutor,
În tine, zână,
Speranţă am;
Căci tu eşti maica
Celui voinic,
Sor' cu arcaşul
Care-l iubeşti;
Şi tot ce popa
Madonei lui
Îi juruieşte,
Eu îţi voi da;
Dacă a mea mână
Va oborâ,
Cerbul acela
Ce-l văd fugind!“ —
Strigă burgraful,
Şi cânii lui
Au dat navală
La bietul cerb.
Fuge cât poate,
Dar nici un pas
Ogarii harnici
Nu-i dau răgaz.
Adio! rădiuri,
Codri umbroşi,
Livezi frumoase,
De-acum vă las!
Fuge tot fuge no
Cerbul zberând,
Până soseşte
În verde crâng.
Îi dau de urmă
Bunii capăi,
Şi-l ieu la goană
Iuţii ogari.
Iar vânătorii
Caii silesc,
Cu tăioşi pinteni
Hojma-i împung.
S-ascunde cerbul,
Dar ce folos?
Cornul iar sună,
Cânii sosesc.
Unde să fugă?...
Vede un lac.
În el se bagă
Trudit de tot.
Te mai răsuflă
Sărmane aici,
Din lacul cesta
Apă mai bea!
Bea... Dar arcaşii
Arcele-ntind,
Cerbul înoată
Spre cela mal,
Şi după dânsul
Cânii cu toţi
În baltă întră,
Iar îl gonesc.
Iese afară,
Însă acum
Moartea-l aşteaptă.
Şi va peri!
Iată ogarii
L-au apucat.
Şi simte moartea
Ce-i pregătesc.
Mori deci în pace
Sărmane cerb.
Fanfara cântă
Sfârşitul tău!
Şi-n astă-seară
Neapărat
Or să te puie
În lungi frigări.
Dar mori ferice,
Te-a răzbunat
Germana fată!
Conte bătrân,
Se-ntoarce acasă.
Vesel, râzând;
Căci el nu ştie
Ce a păţit;
Că el pe tine
Când te vâna,
Nevast-acasă,
Coarne-i punea;
Şi-în loc să vie
Numai un cerb,
Acum pe poartă
Intrară doi!

Balada XII - Pasul de arme a Regelui Ioan

Mai bine de şese sute lănci s-au sfărmat; s-au luptat pe gios şi calare, la bariera, cu spade şi cu suliţi, unde pururea luptătorii n-au făcut nimic care să nu răspundă la nalta stimă ce avea câştigată, ci făcu să strălucească îndoit aceste torneruri (tournois). în sfârsit, la cel de pe urmă, un gentilom, anume Defonten, cumnat cu Saudiu mare prevot de fauri, fu rănit de moarte; şi la cel al doile încă, Sant-Aubin, alt gentilom, fu ucis de o izbire de lance.
Chronică veche.

Hai la treabă,
Şi degrabă
Să-mi înşele calul meu!

Pre-a me lege!
S-a alege
Ce pot face eu când vreu!

De! sileşte,
Te grăbeşte,
Agerul meu armăsar

Sur ca bruma
Cat' acuma
De-ţi arată al tău dar.

Toţi să şeadă
Ca să vadă
Lupta regelui Ioan.

Ce străbate
Pân în spate
Cu-a sa lance pre duşman.

Daca are
Calamare
Un călugăr arma sa,

Dacă-o fată
Nu înceată
Zi şi noapte a se-nchina,

Oare vine,
Se cuvine,
Noi ce suntem de nalt loc,

S-avem armă
Ca să doarmă?
Trebui s-o scoatem din toc.

Cea cetate
Ce-aşa late
Porţile şi le-a deschis,

Cu mari case
Turnuri groase
Şi frumoase, e Paris.

Catedrală
Colosală,
Notre-Dame, cât aş dori,

Subt a tale
Mândre şale.
Oasele a-mi odihni.

Ce mai cete,
Juni şi fete
Împodobite se văd!

Ce strigare!
Zgomot mare!
Oameni mulţi pe case şăd!

Iată urlă
Într-o surlă,
Un ţăran chiar ca un bou,

Acel sunet,
Ca un tunet
Răsună pe Podul-Nou.

Luvrul tace,
Şede-n pace.
Toată noaptea afundat,

Şi ascunde
Nu ştiu unde,
Capul cel încoronat.

Acum iute
Să-mi ajute,
Doamna sufletului meu!

Acum rupte,
Lănci în lupte
Au să fie multe, zeu!

Iată toată
Astă gloată,
Într-în câmp, ca un şiroi;

Bâzâieşte
Şi vuieşte
Ca albinele în roi.

Trecu gluma;
Haide acuma
Sabia din toc să scot.

Ca să creadă
Şi să vadă
Cine sunt eu şi ce pot.

Prin balcoane,
Facem zvoane
Ochii când ne aruncăm.

Damoazele
Frumuşele,
De pe cal le fermecăm.

Tot se-ndeasă
Ca să iasă,
Fontraille şi cu Chabot,

Ce din gură
Îl înjură,
Că e nalt numai d-un cot.

Şi Serge care
Făcu mare
Jurământ, far a trăi

Vremea lungă,
Pân s-ajungă
La sântul loc ş-a veni.

De s-ar duce
Cel biet duce
Căruia îi zic Lothaire

Şi să vie
Ca să fie
Cu noi numai Sauvettere.

Bată-l vina!
Ce-i pricina
Că vidamul de Conflans

Tot pândeşte,
Ş-urmăreşte,
Pe-o copilă cu colan?

Iseult, fată
Minunată,
Străluceşte ca o stea;

Dama Alice
Aşa zice
Reginei, ce tristă sta:

— „O, regină!
N-ai pricină,
Să fii tristă, Măria ta.“

Dar ea zice:
— „Damă Alice!
Tu nu ştii chinul ce trag,

Căci nu mică
Am eu frică,
Pentru cel ce-mi este drag!“

Toţi cu fală.
Dau navală
Cu amarnice strigări;

Spija sună,
Ce furtună!
Ce mai de bravi cavaleri!

Parcă-s paie
Aşa se taie,
Se înjunghe, se omor,

Şi tot cheamă,
Mai cu seamă,
Sântul George-n ajutor!

Precum valul
Rumpând malul,
Toate şesele a împlut,

Aşa mare
Adunare,
De mult timp nu s-a văzut!

Vine vreme
Să mă cheme
Şi pre mine un viteaz.

Cal ferbinte
Fii cuminte,
Deştept, iute, ager, treaz.

De-oi învinge,
Şi-oi înfrânge
Cei cavaleri care ies,

Cu a mea mână,
Traista plină
Îţi voi da de bun ovas.

În luptare,
C-o oftare
Căzu pagiul tinerel:

Iată moare!
Ca o floare,
Sufletul ieşi din el!

Tu, fanfară,
Cânt-amară,
Şi duioasă moartea lui;

Muma-i plânge,
Mâni îşi frânge,
Că fiul ei mai mult nu-i!...

Dar pe dânsul
Curge plânsul
Isabelii mai vârtos;

Ea sărmana
Şterge rana,
Cu părul ei cel frumos.

Într-o groapă
Ce se sapă,
Pe-amândoi i-au aşezat...

Ce ne pasă!
Haide-acasă!
Pasul a fost minunat!

Tu grăbeşte
De găseşte
Grajdul tău de iarbă plin;

Eu la treabă
Pun în grabă,
Pe monahul Augustin;

Care ştie
Ca să scrie
Latineşte pre curat,

Având mare
Aplecare,
La cetit şi la mâncat.

El descrie
Pe hârtie,
Orice vitezii eu fac,

Căci nu vine
Pentru mine
Să ştiu seri ca un diac.

Un domn mare
Care are
Bani şi vasali îndestui,

Feşteleşte,
D-iscăleşte
Undeva numele lui.

Balada XIII - Domnului L. Boulanger

Cazania călugăriţei

Acabose vuestre bien,
Y vuestros males no acaban.
Mustrări lui Riga Rodirigo

Voi ce trăiţi în bucurie
De tinereţe şi amor,
Mai ascultaţi o istorie
A donei Padilla del Flor.
Ea fu o jună fată, care
Era frumoasă de vestit, —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Sunt multe fete în Granadă,
Şi la Sevilla se găsesc,
Pre care-ades c-o serenadă,
Amorezaţii le-amăgesc;
Altele, fără ruşinare,
Cugetă numai la iubit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Dar ce să tot înşir cuvinte?
Destul că Padilla del Flor
Era-ntre fete mai cuminte,
Era corona tuturor;
Fugea de cei ce n-au mustrare,
Şi multe fete-au amăgit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit.

Ea niciodată vrea s-asculte
Pe mândrii tineri cavaleri,
Ce suspinând îi spunea multe
De-ale lor patimi şi dureri;
Le răspundea la fiecare
C-amor în suflet n-a simţit, —
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că boii au ieşit!

Deci la Toleda se şi duse,
Lăsând pe junii ce ofta,
La Dumnezeu gândul îşi puse,
Otărând lui de a se da;
Şi acolo cu râvnă mare
Îndată s-a călugărit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Apoi zicea: „Fugii de lume
Ca să urmez cereştei căi,
De-acuma uite-s-al meu nume;
Mă voi ruga pentru cei răi.
Îngerii ne sunt apărare;
Aici vicleanul n-a venit.“
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că boii au ieşit!

Dar de abia călugărită
Juna copilă se văzu,
Iată că-n groaznecă ispită.
Mireasa Domnului căzu.
Simţi în sine un foc mare.
Un foc drăcesc nepotolit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Un hoţ vestit se prepăşise
Nemernicind pe lângă schit,
El multe fete-ademenise
Deşi era foarte urât.
Urmând drăceasca îndemnare.
Călugăriţa l-a-ndrăgit. —
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că boii au ieşit.

Pentru a întra în monastire.
Adese hoţul se-mbraca
Ca un ermit, şi cu smerire
Pe la icoane se-nchina
Cu o adâncă întristare,
C-un aer foarte umilit. —
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că boii au ieşit!

Călugăriţa îmbătată
De al ei cuget blăstemat,
Vrea să petreacă noaptea toată
Cu-acel amăgitor spurcat;
Căci dracu-i dete cugetare
Să fac-un lucru pângărit.
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Padilla vrea — nelegiuire! —
Far a gândi la vrun păcat
Să se-ntâlnească-n monastire
Cu-al său păgân amorezat;
Gândea numai la desfătare,
Nu la păcatul cel cumplit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Dar când s-a dus, nebuna fată,
Când în biseric-a ajuns;
Cheamă tâlharul — însă iată
Cerescul trăsnet i-a răspuns...
Domnul îşi face răzbunare,
De cugetul nelegiuit. —
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că boii au ieşit!

De-atunci urgia cea cerească
Păstorul încă n-a uitat.
El se opreşte să privească
Un zid ce e acum surpat.
Două clopotniţi în dărmare
Pe şesul acel înverzit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Iar noaptea vechea monastire
Şi bolovanii cei rămaşi
Pare că sunt o nălucire,
Parcă doi straşnici uriaşi,
Clopotniţile-n depărtare
Vede drumeţul îngrozit. —
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că bolii au ieşit!

Călugăriţa se zăreşte
Din chilioară-ncet ieşind,
Pe lângă ziduri se târăşte
În mână-o candelă ţiind;
Un alt fantom atunce pare
Că merge-n urma ei mâhnit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Această groznică păreche
Merg amândoi înfioraţi
Pe sub clopotniţa cea veche,
Şi amândoi sunt ferecaţi
De gât, de mâni şi de picioare
Cu lanţ de fer neruginit. —
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că boii au ieşit!

Candela când de când luceşte
O pară slabă slobozind,
Când iar lumină răspândeşte,
Feluri de urme-nchipuind ;
Negre năluci spăimântătoare
Pe schitul acel părăsit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Vedeniile aste două,
Lanţuri în urma lor târând,
Se tot urmează amândouă
Preste morminte şovăind,
Ţipând, plângând cu nencetare
Păşesc pe drumul rătăcit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Îmbla, tot îmbla pe-acea cale
Ce s-a-ncâlcit sub paşii lor,
Se strig, se chem cu multă jale,
Cu glas duios şi gemător;
Se caută cu desperare
Pe acel drum fără sfârşit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Pe scări se suie să s-ajungă
Dar sunt vrăjite-acele scări,
În darn aleargă şi s-alungă
Prin beciuri, hrube şi cămări;
E încurcată-a lor cărare,
Căci iadul astfel le-a ursit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Şi două glasuri plângătoare
S-aud zicând cu greu suspin:
„Când s-a sfârşi al nostru oare
Înfricoşat şi groaznec chin!
Greşeala noastră a fost mare,
Noi dracului ne-am potrivit.“ —
Ascundeţi roşile peptare
Copii, că boii au ieşit!

Atunce ploaia căzând bate
Preste ferestre pârâind,
Iar pintre boltele crăpate,
S-aruncă vântul vâjiind.
S-aude râs şi suspinare,
Şi glasuri foarte de-ngrozit. —
Ascundeţi roşile peptare.
Copii, că boii au ieşit!

Dar vai! că iadul nu se-ndură
De lacrimi, vaiete şi plâns,
Focul ce arde-ntr-a lui gură
Este etern, este nestins;
Milostivire el nu are,
Spre păcătosul osândit. —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

Dacă-auzind aceste toate
Drumeţul noaptea spăriat,
Roagă pre îngeri să-i arate,
Pre cine oare mâniat
Dumnezeu plin de îndurare,
Într-acest fel i-a pedepsit? —
Ascundeţi roşile peptare,
Copii, că boii au ieşit!

I se arată-nflăcarate
Pe-ai monastirei stâlpii groşi,
Cu pară vânăt însemnate
Numele-acelor păcătoşi;
Căci a lor vină a fost mare,
Ei dracului s-au potrivit. —
Ascundeţi roşile peptare
Copii, că boii au ieşit.

Această tristă istorie
Sânt Ildefons a poruncit
Să se cetească — ca să fie
Fecioarelor ce n-au greşit
Întru ispite apărare —
Prin orice monastiri şi schit. —
Ascundeţi roşile peptare
Copii, că boii au ieşit!

Balada XIV - Domnului Charles N.

Hora Sabat

Hic chorus ingens
... Colit orgia.
Avienus

Preste zidul monastirei ce se vede-n depărtare.
Luna faţa-şi învăleşte ca şi pentr-o taină mare!
Duhul meze-nopţii trece şi-ngrozire răspândi;
De douăsprezece oare cu-aripa-n clopot lovi.
Precum tunetul ce norii limpezeşte şi străbate,
Astfel vuietul se-ntinde pe culmele-nvecinate.
Însă iată-acum tăcere după vuiet a urmat...
S-ascultăm! Ce se aude? Ce nou glas a răsunat?
O, cerule! Boite, turnuri, porţi ferestre sfărâmate,
Parcă sunt acoperite de reţele înfocate;
Iar sânţita apă ferbe clocotind în vasul său!...
Îngeri, păzitorii noştri! Scăpaţi-ne de-acest rău!
Pintre razele albastre astei fumegânde pare.
Cu chiote, cu suspine, cu urlete, cu lătrare,
Iată că de prin tot locul, de prin ape, munţi, păduri,
Se adun-acum aice căscând spurcatele guri
Vampiri, stafii şi balauri, strigoi, larve, negri gnomuri,
Monstruri care numai iadul a visat a lor fantomuri.
Vrăjitoare-abia scăpată din mormintele pustii,
Se urcă-n stejarul care s-a uscat de vâjilii.
Necromani ce lungi tiare portu-n cap cu mare fală
Unde-s scrise cu văpaie drăceşti semne de cabală.
Şi posomorâţii demoni, iuţii aprigi zburători,
Vin curgând de pretutindeni precum grindina din nori.
Toţi pe uşile stricate, pe coperişele sparte,
Răsuflând un duh de moarte ce se-ntinde-n orice parte,
Intră-n vechea monastire cu a lor domn Lucifer,
Ce pe capul său de taur, poart-o mitră grea de fer.
Diafanele lui aripi coperind cu omoforul,
Altarul ce se darmă el îşi pune atunci piciorul.
O ce groază! Iat-acum cântă-n locul cel sânţit,
Unde vecinic privighează ochiul cel neadormit!
Mânele la danţ s-apucă... Hora mârşavă începe
Ca vârtejul unui vifor ce stă gata ca să crepe,
Parcă iadul cu a lui gloată, pe-ntuneric învârteşte,
Zodiacul său pe care semnul morţei străluceşte.
Toţi se ţin acum de mână, dănţuiesc, sar, cântă, zbor,
Satan bate cu piciorul şi-ndreptează glasul lor.
Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele bolte colosale,
Turbură pre morţii care dorm sub petrele acei sale.

„Haide să ne-amestecărn
Toţi acuma cu grămadă!
Nime-n ticnă să nu şeadă,
Lumea tremure şi vadă
Cum sabatul noi serbăm.
Satan calcă în picioare
Crucile mântuitoare,
Faţa-i este lucitoare,
În glas mare să-i cântăm!“

Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele boite colosale,
Turbură pre morţii care dorm sub petrele acei sale.

„Noi vom izbândi aşa!
Vino soră, vino frate
Din pustiuri depărtate,
De prin locuri blăstemate,
Grăbiţi toţi a v-aduna.
Iadul vă-ntovărăşeşte
Şi păcatul vă-nsoţeşte.
Căci în faţă vă luceşte
Cuvântul Anatema!“

Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele boite colosale,
Turbură pre morţii care dorm sub petrile acei sale.

„Veniţi l-a iadului torţi.
Nani cu picioare sucite,
Guli cu buze afurisite,
Cu gâtlejile-ncălzite
De sânge-nchegat de morţi.
Şi voi muieri infernale,
Cu gura plină de bale,
Nu vă-mpedecaţi în cale.
Deschideţi aceste porţi!“

Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele bolte colosale,
Turbură pre morţii care dorm sub petrile acei sale.

„Hohotind în locul sânt,
Satana cu sumeţie
Intonează o psalmodie,
Şi se-ntinde cu trufie
Pe-a creştinului mormânt;
Iar în sânta locuinţă
Un demon cu sârguinţă
Arată cu iscusinţă
Ce-a mai făcut pe pământ!“

Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele bolte colosale
Turbură pre morţii care dorm sub petrile acei sale.

„Ieşind din mormântul seu,
Lepădatul să ne-arăte
Haina sa plină de pete
Care-l usucă de sete
Aducându-i un chin greu.
Negrul levit să se suie
Pe altar ca să-l descuie,
Şâ-n candelare să puie
Făclia duhului reu!“

Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele bolte colosale
Turbură pre morţii care dorm sub petrile acei sale.

„Satan se va bucura!
Fărmecători fioroase
Cu ale voastre mâni hidoase
Preste pulberea de oase
Scrieţi: Abracadabra!
Zburaţi paseri cobitoare
Ce cu-aripi încântătoare
Spânzuraţi c-o grea duhoare,
Prin alcovuri pe Smarra!“

Ş-ai lor paşi zguduind straşnic cele bolte colosale,
Turbură pre morţii care dorm sub petrile acei sale.

„Iaca semn se dă acum!
Din nou iadul ne recheamă
Să ne grăbim a da seamă
La poarta cea de aramă;
Rămâie-n urmă-ne fum!
Toate sufletele mute
În tartar să se strămute,
Satan dinţii îşi ascute;
Nu mai pot scăpa de-acum!“

Steaua zilei înălbeşte cele bolte colosale ;
Au perit cum pere visul duhurile-nfricoşate,
Şi morţii adormind iarăşi sub petrile acei sale,
Pe-ale lor reci căpătâie îşi pun frunţile-ngheţate.

Balada XV - Zâna şi Peri

Nemernica lor umbră prin frunze tremurând
O vei videa, pe vânturi sau pe vrun nor săltând.
Sau uşoare ca visul, urcându-se din mare
Şi scânteind în aer c-o blândă suspinare;
Iar glasul lor cel dulce, plăpând, melodios,
Ţi-a mingâia auzul c-un sunet tânguios.
André Chenier

I

Când va sosi momentul, copii, ca să muriţi
Şi veţi zbura spre ceruri, foarte să vă păziţi
De duhurile-acele ce-n drum v-or întâlni,
Voind cu dulci cuvinte a vă adimeni.
Iaca ce-mi spus-odată un cuvios bătrân:
Când a urgisit Domnul l-al iadului greu chin
Pe revoltaţii îngeri, atunci parte din ei
(Ce n-au greşit atâta cât demonii acei
Ce-n focul cel din tartar de cer sunt osândiţi)
Prin foc, pământ, prin aer, prin ape mistuiţi,
Aşteaptă ani o mie pân va veni Christos
În ziua judecatei. Ei au un chip frumos,
Cât seamănă chiar îngeri. Cu glas încântător
Caută să înşeale sufletul călător.
Feriţi-vă de dânşii să nu vă amăgiţi.
Ca nu cumva-mpreună cu ei să pătimiţi!
D-unde le ştiu aceste nu mă mai întrebaţi,
Le-au spus părinţii noştri, tăceţi şi ascultaţi!

II

Peri

Unde te duci, sufletele!..
La noi nu te-abaţi nicicum!
Vino la curţele mele.
Las a cerurilor drum.
Abia mort, şi în căi grele
O să te perzi de acum!

Tu aice în tot ceasul
Vei putea a te juca,
Grădina mea la tot pasul
Nouă flori-ţi va arata;
Şi a mumei tale glasul,
Purure vei asculta.

Eu din Peri sunt cea mai mare,
Şi mândră împărăţesc
Unde soarele răsare.
Între toate strălucesc,
Ca o floare ce dar are,
De amanţii o iubesc.

Port un turban de matasă
Cu rubine strălucind.
Iar când aripa-mi frumoasă
Preste aer îmi întind,
Dintr-însa pare că iasă
Trei lumini ce se aprind.

Corpul meu alb străluceşte
Ca luceafăr minunat,
Şi când el se dezvăleşte
Ca un văl fin şi curat,
Mă laudă, mă măreşte
Universul încântat!

Zâna

Copilaş gingaş! Eu sunt o zână.
Am ţări frumoase, oameni destui;
Şed unde Febus plin de lumină,
Îşi scaldă seara razele lui.
Lumea aceea, care trăieşte
La apus, toată mie-mi serveşte.
A sale ceruri se-naurează,
Şi tot frumosul acel cuprins,
Tot orizonul se luminează,
Când eu cu aripa l-am atins.

A mele aripi sunt răcoroase
Ca viorica de pe câmpii,
Iar dintre ele ies luminoase
Raze întinse şi azurii.
Mâna mea este precum o floare,
Suflarea boare mirositoare ;
Talia-mi este mai mlădioasă
Decât a văii frumosul crin;
Cu-a mea cântare melodioasă,
Făptura toată eu o alin.

Grote de scoice am pe sub maluri.
Corturi de frunze pe crengi de tei,
Sunt legănată de-a mării valuri,
Sunt legănată de copăcei.
Umbră uşoară, vino la mine
Eu îţi voi spune de unde vine
Norul ce zboară, şi astă mare
De unde iese. Tot vei videa.
Tu vei pricepe dulcea cântare
Paserii, dacă vei rămânea.

III

Peri

Locul meu e Orientul, sferă mult strălucitoare,
Unde ca un domn al lumei stăpânind măreţul soare,
Discul său pe-un cer albastru îl preâmblă împregiur.
Acest fel despicând valul o navă d-aur pluteşte,
Purtând pre emirul care drumul său călătoreşte
Pe o mare de azur.

Toate darurile firei sunt în zona-orientală!
În oricare altă climă prin o lege mult fatală,
Lângă fructele plăcute creşte fructul cel amar;
Dumnezeu însă cu milă dărui ca în Asia
Stele multe s-aibă cerul, strălucite flori câmpia,
Şi marea mărgăritar.

De la cele catacomburi ce se par munţi de departe
Stăpânirea mea se-ntinde până lângă acea parte
Unde este zidul care un popor asedia;
Şi el ca o cingătoare cungiurând o-mpărăţie
O desparte d-altă lume, ca şi când e dat să fie
În univers numai ea.

Pe al meu ţărm se găseşte diamantul şi safirul
Am cetăţi bogate foarte Golconda şi Caşemirul,
Damascul viteaz, răzbelic, poporosul Ispahan;
Bagdatul ce se ascunde în a sale ziduri groase,
Alepul care răsună de vuiete zgomotoase,
Ca undele-n ocean.

Mizora stă-n al ei scaun ca o falnică regină;
Mai încolo pe prund neted e cucernica Medină
Cu mii turnuri aurite ce se-nalţă pân la nori,
Încât seamănă departe parc-ar fi vre o oştire,
Care apără trufaşă subt a lăncilor umbrire,
Pe ai săi locuitori.

Teba stând înc-în picioare în lata pustietate,
Parc-aşteaptă înturnarea gloatelor ei depărtate;
Madras ce-are două târguri pline d-un mândru popor.
Mai departe este Delhi, cetatea fără rivale;
Doisprece elefanţi întră pe-a sale porţi triumfale,
Purtând turnurile lor.

Prunc frumos! Vin de-mi vezi ţara de atâte minuni plină,
Coperişele-nflorite care seamăn o grădină ;
Arabii cum stau în taberi, cu-a lor femei şi copii.
Vino de priveşte danţul tinerilor baiadere,
Să vezi cum s-adună seara fugoasele dromadere,
Lângă puţul din pustii.

Colo sub sicomori tineri, pintre figi cu frunza lată,
Se zăreşte minareaua de costor cu-aur suflată,
Şi pagoda cea de nacru cu roz acoperemânt.
Turnul plin de clopoţele făcut tot de farfurie,
Palanchinul care trece prin papura argintie.
Cu a lui perdele d-argint.

Pentru tine voi da-n laturi ramurile de platană
Ce acopere în baie pe drăgălaşa sultană;
Vino! Cu-ale noastre jocuri noi vom putea linişti
Pe fecioara ce aşteaptă s-auză cu nerăbdare
A doritului său glasul, care ei mai dulce-i pare,
Decât a lui bengali.

Orientul fu odată raiul lumei fericite!
O eternă primăvară cu rozele înflorite
Îl făcea a fi grădina a tot neamul omenesc.
Pururea-mpregiurul nostru bucuria cântă, saltă,
Tu ce gemi, sărmane suflet, las orice plăcere altă;
Eu Edenu-ţi dăruiesc!

Zâna

Apusul neguratec e patria-mi frumoasă ;
Colo schimbând în aer forma cea vaporoasă
Albiul nor se duce... Văzându-l deci fugind
Nemernicul pre care melancolia-l strânge,
Şi sau un vis urmează, o scumpă umbră plânge.
C-o lină duioşie îl priveşte gândind.

Căci află mulţămire inimile rănite
În neguri ce acopăr pădurile-nverzite,
În măgurile noastre iernei vecinic locaş,
În steaua asemănată speranţei fugătoare,
Care-şi uneşte lucea cu seara-ncântătoare,
Şi-aduce mângâiere omului pătimaş.

Tu vei afla plăcere în cerul meu cu brumă,
Copil ce te ia Domnul, şi plângi pre a ta mumă!
Echo ce-n văi răsună, suspinul din pârău,
Frunza dumbravei line ce vântul o adie,
Îţi vor părea că este duioasa armonie
Ce te adormea seara lângă leagănul tău.

Un cer purure albastru pân în sfârşit nu place,
Dar negura cea deasă, şi norul ce desface
Văzduhul cu-al său tunet, căldura potolind,
Le vede fugind ochiul c-o mare desfătare,
Ca flote încântate care din depărtare,
Cu velile îmflate vin marea brăzduind.

Crivăţul pentru mine furtunile stârneşte,
Şi din a mării unde vârteje-alcătuieşte;
Dar viforu-ş opreşte, de cânt, zborul fatal.
Sub mine curcubeul se-ntinde cu mărire
Precum un pod de nacru, formând cu strălucire
Măreţe şi frumoase cascade de cristal.

Stăpână sunt p-Alhambrei portice strălucite ;
Am grota încântată cu-a ei coloni sucite
Unde marea de Staffa îşi sfarmă asprul val.
Ajut piscarul, domnul apelor turburate,
Să-şi facă fără grijă colibele-afumate,
Unde a fost odată palatul lui Fingal.

Ades l-a mea suflare un meteor se vede,
(Lucire minciunoasă în care lumea crede!)
Şi vânătorul singur, p-o stâncă naltă stând,
Văzând acele focuri pe cer încrucişate,
Puzderie de stele lucioase, înflăcărate ;
Cu frică le socoate c-ar fi comete-arzând.

Vin, inimă, plăpânia, l-a mea împărăţie!
Surorele-mi iubite se vor supune ţie;
Vino să te preâmbli la cel schit părăsit.
Plecaţi l-a tale ordini, precum o mândră turmă
Giganţii mei şi Nanii vor rnerge pe-a ta urmă
Prin văi, prin munţi sălbatici, prin codru înverzit.

Tu vei videa baronii cu râvna lor ferbinte,
Legând cu umilinţă smerita-ncălţăminte
Cucernicilor pustnici ce merg la sântul loc.
Tu vei videa castelul cu zidurile groase,
Şi dama cum înalţă spre cer rugi cuvioase
Pentr-un junel ce pleacă la al bătăiei foc.

Noi templile deschidem, şi vântul cu-ale sale
Line-adieri desmeardă măreţele lor sale.
Când luna se iveşte pe ceruri strălucind,
Păstorul vede-n aer cu cântice duioase,
Fantasticele noastre hore misterioase,
Pe naltele clopotniţi a satelor sărind.

Apusul nostru are măreaţă încântare!
Vin! Cerul e departe, şi aripa ta n-are
Putere îndestulă s-ajungă pân la rai.
Viaţa este dulce de farmec adăpată,
La noi frumuseţi nouă neâncetat s-arată;
Tu vei pitrece-aice un lung ferice trai!

IV

Pruncul fraged sta pe gânduri, ascultând cu mulţămire
A duhurilor chemare, şi a lor adimenire;
Frumos îi părea pământul pre care l-a fost lăsat!
Dar, zărind cerul, îndată dintre duhuri a zburat.

Traducere de CONSTANTIN NEGRUZZI, 1839

TE-AR MAI PUTEA INTERESA